Sunt momente în viață când, fără să îți dai seama, te trezești purtat de dorința de a te întoarce la origini, la locul unde totul a început. Pentru mine, acel loc este satul copilăriei mele, un colț de lume în care am petrecut aproape 20 de ani și pe care l-am părăsit pentru a-mi construi un viitor în București. De fiecare dată când mă întorc, ceva se schimbă în mine. Este ca o călătorie în timp, dar una în care îmi port sufletul prin locuri familiare și, totuși, schimbate.
Odată ce intru pe drumul prăfuit al satului, totul pare învăluit într-o atmosferă de altădată. Casele pe care le știam pline de viață par acum să fie doar umbra a ceea ce au fost. Multe dintre ele, cu vopseaua scorojită și curțile pustii, îmi aduc aminte de vremurile când erau pline de râsete și forfotă. Copiii cu care mă jucam nu mai sunt copii; unii au plecat departe, alții și-au format propriile familii, iar pe fețele lor se văd urmele trecerii timpului. Un sentiment ciudat mă cuprinde – mă simt acasă, dar în același timp străin.
Mă plimb pe ulițele pe care altădată alergam desculț, cu praful ridicându-se sub tălpi și soarele arzându-mi pielea. Fiecare piatră, fiecare copac are o poveste. Lângă fântâna de la marginea drumului, îmi amintesc cum obișnuiam să ne răcorim după ore întregi de joacă. Acum, fântâna stă acolo, veche și tăcută, ca un martor al trecerii anilor.
Îmi amintesc cum mergeam la casa bunicilor, unde bunica mă aștepta mereu cu un zâmbet și cu mirosul de pâine caldă, proaspăt scoasă din cuptor. Mirosul acela… pare că-l simt și acum, când închid ochii.
Oamenii din sat sunt și ei altfel. Pe unii dintre ei, abia dacă îi mai recunosc, iar cei mai bătrâni, când le spun cine sunt, îmi privesc chipul cu ochi neîncrezători, încercând să facă legătura cu băiețelul care odată alerga pe ulițele satului. Îmi aduc aminte de vecinul de alături, care mă chema să-l ajut cu treburile gospodăriei în schimbul unei povești de seară. Acum, curtea lui e liniștită, iar el a devenit doar o amintire.
Copiii care se joacă acum pe drumuri îmi par cunoscuți, dar abia după un moment îmi dau seama de ce: seamănă cu părinții lor, prietenii mei de odinioară. Sunt copiii celor cu care am crescut, care, la rândul lor, își creează amintirile în același loc în care noi am râs, am plâns și am visat. Este un ciclu al vieții care se simte atât de aproape, dar și atât de departe.
Îmi plimb pașii pe cărarea care duce la pădurea din spatele satului, locul unde mi-am petrecut ore întregi construind corturi din crengi și inventând jocuri care păreau să dureze o veșnicie. Acum, pădurea e la fel, dar liniștea ei parcă ascunde poveștile noastre, ale copiilor care am fost cândva. Ascult foșnetul frunzelor și simt cum timpul se oprește pentru o clipă, dându-mi ocazia să retrăiesc acele momente de fericire pură.
Iarna în satul copilăriei mele avea un farmec aparte. Zăpada cădea liniștită, transformând fiecare colț al satului într-un peisaj de basm. Casele se acopereau de un strat alb, iar fumul gros care se ridica din coșuri aducea cu el mirosul de lemn ars, semn că sobele erau aprinse și căldura învăluia fiecare încăpere. Copiii se jucau în omăt, iar râsetele lor umpleau aerul rece, tăindu-se brusc când geamurile caselor se abureau de la căldura dinăuntru. Seara, după o zi de zbenguială în frig, mă întorceam acasă și stăteam lângă sobă, ascultând trosnetul lemnelor și povestirile bunicilor, simțindu-mă în siguranță și acasă.
Este ciudat cum amintirile pot aduce cu ele o bucurie amestecată cu tristețe. Mă bucur că am crescut aici, că am avut parte de acele zile simple, pline de farmec. Dar mă întristez când văd cum timpul a transformat totul – satul, oamenii, până și pe mine. Copilăria pare atât de aproape, o simt în fiecare bătaie a inimii, dar știu că a rămas undeva în trecut, într-un loc care acum trăiește doar în amintirile mele.
Revenirea la satul copilăriei mele este o experiență care îmi amintește cine sunt și de unde vin. Oricât de mult s-ar schimba lumea, satul acesta, cu toate imperfecțiunile și transformările sale, rămâne locul unde sufletul meu se simte acasă. Poate că oamenii sunt mai puțini, poate că totul este mai vechi, dar pentru mine, fiecare colț, fiecare sunet și fiecare miros sunt o punte către o parte a vieții mele care va rămâne mereu prețioasă.
Așa că, data viitoare când simți nevoia să te întorci la origini, nu ezita să faci această călătorie. S-ar putea să descoperi că, deși totul pare schimbat, esența acelui loc și amintirile tale sunt mai vii ca niciodată.
Un Colț de Poezie pentru Satul Natal
Mi-e dor de satul meu natal,
De locul unde am crescut.
Mi-e dor s-alerg ca un nebun pe deal
Sau să mă plimb printre copaci, pierdut.
Mi-e dor de casa părintească,
De-al păsărilor cânt.
Mi-e dor să fiu strigat la masă
Și să vin alergând.
Mi-e dor să bat neîncetat
O minge spartă, peticită
De mama să mai fiu certat
Că am încălțămintea ruptă.
Mi-e dor să fiu copil din nou..
De toate grijile lipsit.
Mi-e dor de tine, satul meu,
De locul unde am copilărit.
